Am 17 ani. Nu stiu daca e de vina personalitatea mea covarsitoare, careia deseori simt ca nu ii mai pot face fata, sau faptul ca orice detaliu prost asezat imi zgarie marginile mintii si ale sufletului, ma fac sa ma consum incet incet,pana nu mai ramane nimic. Tot ce se intampla in jurul meu , am impresia , ca se petrece doar pentru a-mi complica existenta, a ma da peste cap, a ma face sa devin si mai debusolata decat sunt acum. Sunt sentimente de neputinta ce ma fac sa nu fiu in stare sa finalizez o ecuatie la matematica sau chiar fraza aceasta prin care incerc sa exprim cat mai curat ceea ce simt. Putine sunt momentele in care stiu sigur ca o sa trec peste. Si mi se face dor de acele vremuri in care nu-mi pasa de nimic ,in afara de existenta mea deloc interesanta, in care stiam de fiecare data ca problema se va solutiona in vreun fel...Mi-e dor de acele momente de infantilitate stupida in care ma simteam ,nu mai mult sau mai putin, centrul universului...Mi-e dor de acel ras colorat si zgomotos pe care il “produceam” atunci cand ma amuza ceva...Acum abia mai schitez un zambet cand este nevoie. Mi-e dor sa mai fiu eu cea de dinainte. Probabil s-au intamplat prea multe lucruri ce mi-au marcat existenta, lucruri ce m-au facut sa devin ceea ce sunt azi.si chiar daca pentru cateva clipe am senzatia ca redevin ceea ce am fost candva imi dau seama ca se intampla alte chestii ce ma dezintegreaza usor, usor facandu-ma sa ajung tot la acelasi nimic:EU!
Sunt momente in care ma simt fericita, si asta datorita LUI, caci el ocupa un loc foarte important in viata mea si da totusi un sens existentei mele. El e parte din mine,si probabil stie asta. Este energia de care am nevoie pentru a putea continua, este cel care reuseste sa ma inveseleasca si sa imi ridice moralul. Il iubesc si ii multumesc ca imi este alaturi in cele mai importante momente din viata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu